Regula e simpla: daca trebuie sa dai detalii si sa (te) explici, atunci e prea complicat.
Asa ca voi incerca sa spun doar strictul necesar.
Am fost duminica la Michael Kenna la expozitie. Cu Kenna am facut cunostinta la venirea in Franta. Numele nu-mi zicea absolut nimic pentru ca in cele 10 carti de fotografie la care aveam acces in tara (la Dalles, pe unde mai apucam) nu era de gasit.
Cert este ca abia ajuns aici am facut cunostinta cu capitalismul barbar: 240 euro o carte. De vreo 8x mai mult decat primul meu salariu din viata asta. Problema este ca acest capitalism parsiv stie sa loveasca. Am cumparat-o fara ezitare. Desi ratiunea umana zicea nu. De ce am cumparat-o? Pentru ca m-a surprins. Desi n-auzisem de el, pozele erau excelente. Tiparul era impecabil. Prezentarea fara repros. Mai rar.
Au trecut niste ani. Tot prin capitalism. Am strans tone de carti, am trecut prin firme care mai de care. Am ajuns sa am nevoie de agenda ca altfel uit si cum ma cheama. Am ramas pe cap in casa pana si cu un ditamai serverul abandonat de posesorii lui rai, tinut intre tavile de marit si hartia Ilford pe care am carat-o din Franta in tara si din tara in Franta inapoi. Asta totul langa jucariile neatinse ale cainelui. Divagam totusi.. Am zis ca ramanem la esential.
Ziceam ca am fost la Kenna la expozitie. Senzatia e usor de redat: in sfarsit. La altceva decat o incantare pentru ochi nu te poti astepta.
Ei bine. Nu. Ajuns in holul expozitie, deja am fost surprins neplacut. Fac o paranteza. Iar. De cand am plecat din tara mi-am propus sa nu mai zic de rau nimic. O fac destui mereu. Mi-am propus sa nu mai dau in cap nimanui, oricat de putina inclinatie are spre fotografie sau spre orice. Si sper ca am reusit sa ma tin de promisiune. Inchei paranteza.
Eram in holul expozitiei. Colocatara incantata ca o scot din casa intre 3 deadline-uri si 4 roboti care asteapta sa fie terminati pentru a supraveghea cainele cand sunt prin delegatii. Si... poze. Multe. Nu colorate, ci alb-negre.
Mici. Cam mici. Foarte mici. Nu zic prea mici pentur ca am zis ca nu mai critic. Zic doar ca mi-as fi dorit sa fie mai mari.
Kenna pentru mine inseamna doua lucruri:
- singuratatea in fata peisajului (ori asta, tot ca paranteza, pentru Sabina de data asta care imi zicea ca peisajul e copy paste la ce a creeat Dumnezeu) - senzatia aia pe care unii o inteleg si altii nu - o spun fara repros. Singuratatea e totul in peisaj. Singuratatea in sine. Abandonul a tot ce ai acumulat desi nu aveai nevoie, refugiul, contemplare. Care obligatoriu cere detasare de tot, toti si orice. Liniste interioara.
- simplitatea. Fara cuvinte. Fara nimic.
Ei bine, o imagine care are 18cm pe 10 cm, pusa literalmente la 3cm de cealalta nu imi permite sa fug. In plus de asta, daca ma dau 1 cm mai in spate sa incerc sa visez ma lovesc de panoul din spate pe care mai stau ingramadite saracele inca 10 locuri pustii din lumea asta. M-am simtit ca un elefant in fabrica de portelan. Sau ca un dinozaur pe facebook (sau tweeter pentru generatia sms). Sau cum vreti voi.
Implicit a aparut dezamagirea. Si totusi? Fotografia. Am uitat sa simt? Am uitat tot? Am devenit o leguma? Chiar e o transformare in mine sau e doar o reactie normala.
Testul e simplu. Multi iti zic ca atunci cand esti dezorientat sa te intorci la ceva cunoscut.
Pentru mine totul a inceput cu niste veri, calde ce-i drept, ca doar e Dobrogea, inchis intr-o camera de 2m pe 2m, cu nasul in trei tavi, o chestie cu un bec alb, un alt bec rosu (parca, nu mai tin minte exact) si un unchi care imi zicea nu sa imping tava ci sa misc in tasa. Miscam. Si imaginea aparea. Ma tot uitam (varsta, deh) cum face sa deseneze sau cu ce naiba desena atat de rapid ditamai poza. Imi explica el acolo cu argint treburi, socoteli. Cert este insa ca pana si in ziua de azi (cand inteleg absolut perfect tot), totul mi se pare magie.
Inainte mi se parea fenomenul in sine o magie. Azi mi se pare efectul in sine magie. In 5 (sau 10, sau 15, putin conteaza) secunde opresti timpul in loc. Literalmente. Pui pe hartie si lasi pentru macar 50 ani ceva. Stau si ma gandesc ce altceva pot face in 5 secunde, sa fie inteles de catre oricine, oricand, fara sa faca o scoala sau macar sa stie sa citeasca si sa reziste atat in timp.
Iti aduci aminte de copilarie, iti aduci aminte neaparat de niste lucruri: de un individ (sau individa) care s-ar zice ca ai fi tu. In general e un individ despuiat care tocmai urmeaza sa fie spalat temeinic in vreun ceaun. Unii ii zic botez. Nu vreau sa hulesc, din contra. Vreau sa arat ca fotografia, dincolo de memorie, mai inseamna ceva: identitate. Suntem persoana respectiva. Care s-a transformat. Din acel plod gras intr-un om. Cu o viata.
Fotografia, indiferent ca este facuta obligatoriu (am inteles ca exista acest obicei la starea civila mai nou...) sau ocazional, e parte din cotidian. De cand au aparut sapunierele sau telefoanele cu camera foto as zice nu numai cotidian, poate chiar prea cotidian. Cert este insa ca acea imagine ne opreste in timp. Ne face sa radem, sa zambim sau sa plangem. De durere, de amintire sau de bucurie. Sau sa dam next, next next indiferenti.
Totul depinde insa de ce anume punem in acea fotografie. Michael Kenna cred ca a pus suflet in imaginile lui. Sau experienta si mult cerebel. Cert este insa ca pe mine nu m-a facut sa tresar. Pentru ca am tresarit deja. Cu ceva timp inainte. Si prefer cartea, citita in liniste, acelei expozitii. V-o recomand: Michael Kenna - A twenty year retrospective. Generatia tweeter sau facebook stie de unde s-o gaseasca mai ieftin ca mine.
Sa revenim insa la subiectul articolului. Care, precum se observa, este strict la obiect dar mai ales foarte scurt.
Si sa reiau firul ideii legate de intors la ce cunosti. Ziceam de bulversarea traita la expozitie.
Asa ca mi-am propus sa vad daca fotografia mi-a devenit straina sau pur si simplu daca a fost un eveniment.
Am luat unul din cele x aparate de marit care s-au cuibarit pe langa server(e), unul din cele xyz obiective de marit care s-au inmultit si ele vad, niste hartie carata vreo 6000km in total si.. am facut un dezastru in casa. Ca in vremurile bune.
Si? Si un lucru e cert. Cand tii intre degetele astea de la mana stanga (care te ustura de la revelator si fixator intrucat erai atat de avid sa simti pe pielea proprie literalmente cum apare imaginea) o bucata, nu foarte mare, cam cat 2 palme de-ale mele pe care e desenat un om, care intamplator se intampla sa-ti fie si unchi, ei bine, ca si acum in secunda asta cand scriu asta, nu poti ramane indiferent. N-ai cum. E inuman. Iti aduci aminte, te gandesti, visezi, traiesti si de ce nu, simti ca esti om. Ca ai slabiciuni si afectiuni. Si totul in 5 secunde.
Te uiti la imaginea din fata ta, fara culori dealtfel, cum contrasteaza cu palmele tale, care-s color, culmea, si nu faci diferenta intre culoarea pielii si absenta culorii de pe imagine. Pentru ca nu conteaza. Pentru ca totul e in mintea noastra.
Nu stiu ce inseamna pentru multi fotografia, insa pentru mine un lucru ramane cert: daca am vreun dubiu vreodata, pun mana pe un aparat si imi readuc aminte ca-s om. Ca de multe ori uitam pana si asta. Nu numai cheile.
Am redescoperit (pentru a cata oara) ce inseama fotografia. Si emotia produsa in 5 secunde. Traita o viata intreaga.
E ora 5:52. Emotia n-am cum sa v-o transmit. Degeaba v-o (de)scriu eu pe a mea. Trebuie s-o traiti personal.
Articolul contine doar strictul necesar? Eu zic ca da. Maine la ora 12 cand probabil o sa ma trezesc o sa pun la posta niste imagini. Si va garantez ca si altcineva in afara de mine va plange. Magie. Sau pe scurt: fotografie.